Israelul se află într-o poziţie dificilă: are de ales între siguranţa în aprovizionarea cu apă şi cea cu energie. Eforturile Israelului de a-și asigura securitatea în alimentarea cu apă va reduce una dintre constrângerile geografice ale țării, potrivit unei analize a Stratfor. Dar, noi surse de apă sunt mari consumatoare de energie, iar acest lucru ar putea crește dependența pe termen scurt a Israelului de importurile de energie, cu excepția cazului în care sursele interne de energie sunt dezvoltate cu succes.
În timp ce Israelul se bucură de o securitate națională relativă în raport cu vecinii săi, care se luptă cu dificultăţi interne, se poate ca acest lucru să se schimbe în cele din urmă. Întrucât eforturile militare au fost necesare în trecut pentru a asigura resursele de apă, Israelul a avut un stimulent puternic pentru a dezvolta soluții tehnologice de îmbunătățire a securității apei. Resursele interne suplimentare de apă – inclusiv creșterea capacității de desalinizare și eforturile continue pentru a recicla apa – permit Israelului să atenueze una dintre constrângerile sale inerente geografice. Israel și-a majorat substanțial capacitatea de a desaliniza apa în ultimul deceniu.
Țara aridă, de aproximativ 8 milioane de cetățeni, are deja mai multe centrale de desalinizare – inclusiv fabrica Sorek, cea mai mare uzină de desalinizare din lume de acest gen, care a devenit pe deplin operațională în octombrie 2013. Israelul are planuri de a crește capacitatea totală de desalinizare până în 2020, astfel încât să se apropie de suma anuală necesară estimată a resurselor de apă naturală generată intern.
Resursele naturale interne totale anuale ale Israelului de apă proaspătă sunt de circa 0,75 miliarde de metri cubi. Aceasta înseamnă aproximativ 265 de metri cubi pe an de apă per persoană. Lucru care este cu mult sub definiția ONU privind sărăcia de apă, care este de sub 1.000 de metri cubi pe persoană pe an.
Pentru apele subterane, Israelul se bazează pe două straturi acvifere principale: stratul acvifer de coastă și cel de la munte (care este împărțit în mai multe substraturi). Ambele se află în teritoriul palestinian – în Gaza și respectiv Cisiordania.
Apele de suprafață în Israel sunt concentrate în principal în nordul și estul țării. Israelul face parte din sistemului râului Iordan, care include, de asemenea, Siria, Liban, Iordania și Cisiordania. Cele mai importante râuri din partea superioară a bazinului includ Hasbani, Banias și râurile Dan. Aceste râuri converg pentru a forma râul Iordan în apropiere de granița cu Israel, Liban și Siria, înainte de a curge în Marea Galileii. În aval, râul Iordan este alimentat în continuare de cei mai importanți afluenți ai râurilor Yarmouk și Zarqa.
Peste jumătate din apa Isarelului provine din afara graniţelor
Crucial, mai mult de jumătate din totalul de apă naturală a Israelului provine din afara granițelor sale: 310 de milioane de metri cubi provin din Liban, 375 de milioane de metri cubi provin din Siria și 345 milioane de metri cubi sunt originare din Cisiordania. Toate țările din această regiune aridă concurează pentru resursele limitate ale bazinului hidrografic. Autoritatea Palestiniană are între 51 de metri cubi și 333 de metri cubi pe persoană pe an, în funcție de locație, în timp ce Siria și Liban primesc apa de la sistemele suplimentare fluviale, revenindu-le câte 882 de metri cubi pe an de persoană și respectiv câte 1.259 de metri cubi pe an per persoană. Iordania are 161 de metri cubi pe an pe persoană.
Alocările de apă din sistemele hidrografice transfrontaliere sunt deseori contestate. Ultima schemă de alocare pentru sistemul Râul Iordania a fost în 1955, Planul Jordan Valley Unified Water (cunoscut totodată sub numele de “Planul Johnston”, numit după ambasadorul american implicat în negocieri). Prin alocarea apei în primul rând în funcție de cererea din agricultură, planul a oferit un compromis între națiunile participante. Cu toate acestea, din cauză că multe dintre statele arabe nu au vrut să recunoască Israelul, planul nu a fost niciodată ratificat. Atitudinile față de strategiile de distribuție au continuat să se înrăutățească în timpul construcției Carierei Naționale de Apă a Israelului, care a deviat apa dinMarea Galileii spre alte regiuni din Israel. Cu toate acestea, Iordania și Israelul au folosit “Planul Johnston” ca bază pentru negocierile ulterioare.
Avantajele Înălţimilor Golan
Protejarea frontierelor de nord Israelului este esențială pentru menținerea controlului asupra resurselor de apă de suprafață. Menținerea unui control aupra Înălţimilor Golan oferă Israelului nu numai un avantaj militar în relațiile cu adversarii în partea de nord ajută, ci şi, de asemenea, un avantaj pentru a garanta accesul la Marea Galileii.
Israelul a demonstrate, istoric, o dorință de a folosi forța militară pentru a garanta accesul la resursele de apă. În 1964, Siria, cu sprijinul Ligii Arabe, a început elaborarea unor planuri de a devia râul Banias, amenințând aproximativ 10% din alimentarea cu apă a Israelului la momentul respectiv. Din 1965-1967, Israelul a lansat atacuri pentru a distruge proiectele de deviere aflate în construcție, într-un efort de a menține accesul la sursa de apă.
Dreptul la apă și parametrii de distribuție au fost incluși în tratatul de pace din 1994 dintre Israel și Iordania. Acordul Oslo II, din 1995, dintre Israel și Autoritatea Națională Palestiniană, a subliniat, de asemenea, parametrii de cooperare privind apa în Cisiordania, dar, în practică, gestionarea în comun a eșuat de multe ori, iar populația palestiniană rămâne dependentă în mare măsură de Israel pentru a avea acces la apă.
Aceste tratate nu au eliminat dorința Israelului de a asigura accesul continuu la resursele de apă și nici dorința de a amenința cu o acțiune militară pentru a asigura securitatea în aprovizionarea cu apă. În 2002, satele din sudul Libanului au instalat stații de pompare mici și conducte de irigații de pe râul Hasbani. Ariel Sharon, prim-ministrul israelian la acea vreme, a susținut că aceste acțiuni au constituit un “casus belli” (motiv de război) și a amenintat cu acțiuni militare. Atâta timp cât nicio măsură nu a fost luată, postura arată circumspecția Israelului privind sistemele de management al apei în amonte.
Extinderea resurselor de apă: conservare și desalinizare
Bazele sistemului actual de infrastructură a apei în Israel au fost puse în anii 1950 și 1960, când Israelul s-a confruntat cu o situație de securitate mai volatilă. În deceniile următoare s-au dezvoltat, în continuare, utilizarea eficientă a apei și dezvoltarea surselor alternative. Ca urmare, Israelul și-a extins resursele interne de apă, fără a-și extinde granițele fizice, reducând riscul unor confruntări internaționale privind apa.
În același scop, Israelul a dezvoltat, totodată, un sistem de gestionare a apei extrem de bine organizat, integrând eficient întreaga țară. Un proiect anterior, cunoscut sub numele de “National Water Carrier”, care cuprinde o serie de canale, conducte și stații de pompare, transportă apa de la Marea Galileii, în partea de nord, relativ bogată în apă, către zonele unde există o cerere mai mare, în zonele centrale și de sud.
Israelul este, de asemenea, un pionier și lider global în tehnologia de irigații. Pentru că agricultura rămâne cel mai mare consumator de apă din țară, utilizarea eficientă în acest sector este necesară pentru a continua gestionarea durabilă a apei. În plus față de tehnologia de irigații, prin tratarea eficientă a aproximativ 400 milioane de metri cubi de apă uzată, folosind-o, în mare parte, pentru a iriga culturile, Israelul reduce și mai mult presiunea asupra resurselor de apă.
Deși Israelul a folosit tehnologia de desalinizare la o scară mai mică, începând din anii 1960, o creștere substanțială a capacității de desalinizare a început abia după o secetă majoră, în anii 1998-1999. Mai multe secete pe parcursul ultimilor 15 ani au readus în discuție vulnerabilitatea în ceea ce privește alimentare cu apă a Israelului. Între timp, suprasolicitarea resurselor de apă subterană, în special a acviferului de coastă, degradează calitatea apei.
Israelul consumă, în prezent, doar sub 2 miliarde de metri cubi de apă pe an, și, în timp ce managementul apei are capacitatea de a îmbunătăți eficiența consumului de apă, creșterea populației în regiune va continua să facă presiuni asupra acestor resurse limitate. Acești factori combinați au împins Israelul spre desalinizare.
Când centrala Sorek a devenit complet operațională, în octombrie 2013, Israelul a câștigat 150 de milioane de metri cubi pe an în capacitatea de desalinizare. Capacitatea totală de desalinizare a apei de mare este estimat să ajungă la 600 de milioane de metri cubi pe an până în 2015 și ar putea atinge 750 de milioane de metri cubi pe an până în 2020. Costul de producție pentru apa desalinizată depinde de instalație, dar media se află la 0,65 dolari pe metru cub, în timp ce, la noua instalație Sorek, costul de producție este de aproximativ 0,50 dolari/mc. De remarcat, apa din surse naturale costă 0,15- 0,45 dolari.
Progresele în tehnologia pe care o utilizează Israelul, inclusiv tehnologii care îmbunătățesc eficiența energetică a centralelor, au dus costurile în jos în comparație cu tehnologia de desalinizare anterioară. Dar, din apa desalinizată, rămâne mult mai multă apă decât din surse naturale mari consumatoare de energie și crește, totodată, cererea de energie în rețeaua națională de energie electrică și la producătorii independenți de gaze naturale.
Dependența pe termen scurt de importurile de energie
Pentru că Israelul a fost, în mod tradițional, un importator de energie, creșterea dependenței de o resursă de apă mare consumatoare de energie ar putea crește, la rândul său, dependența Israelului de națiunile exportatoare de energie. Gazele naturale vor fi, probabil, combustibilul predominant folosit pentru a produce apă desalinizată. Rețeaua energetică israeliană este proiectată să treacă spre folosirea gazelor naturale și mai departe pe cărbune în următorii ani, în timp ce centralele de desalinizare folosesc deseori generatoare pe gaze naturale.
Combustibilul total necesar va varia atât pe tipul de instalație de desalinizare, precum și pe tipul de generare a energiei electrice. Chiar și cu noile echipamente mai eficiente, operarea a mai mult de 500 milioane metri cubi de capacitate de desalinizare ar putea necesita mai mult de 100 de milioane de metri cubi de gaze naturale sau de energie echivalentă din alte surse de combustibil pentru a produce energie suplimentară necesară funcționării centralelor.
Israelul a fost, anterior, un importator de gaze naturale, dar volumul total al importurilor a scăzut în ultimii ani. În august 2013, importurile au fost de doar 13% din consumul total. Mai mult, descoperirile recente ale unor perimetre offshore, din estul Mediteranei, inclusiv perimetrele Leviathan, proiectate pentru a intra în producție în 2016, pot face din Israel un potențial exportator de gaze naturale. Deși există mai multe constrângeri politice și tehnice legate de dezvoltarea și utilizarea ulterioară a acestor zăcăminte, nivelurile crescute ale producției interne de energie ar putea reduce dependența de partenerii externi din punct de vedere energetic. Acest lucru este deosebit de important, pentru că Israelul urmărește o strategie care se bazează pe mai multe resurse de apă mari consumatoare de energie.
Perspectivă
Israel cere, în mod tradițional, “un sponsor terț” pentru a supraviețui. Și, chiar cu o capacitate crescută de desalinizare, Israel ar putea fi nevoit să folosească, în continuare, apă din surse externe. Dar s-a adaptat cu succes la mediul înconjurător și s-a izolat mai bine de vecinii săi, completând cu o superioritate militară stabilită. Și acest lucru ar putea oferi o manevrabilitate suplimentară în negocierile viitoare.
Israel se află, în prezent, într-o poziție strategică sigură. Siria va rămâne, probabil, într-o stare de război civil pentru o perioadă îndelungată, iar Libanul rămâne fragil și fragmentat. Israelul menține o relație de lucru cu alți vecini, cum ar fi regimul Hașemit din Iordania, precum și cu Fatah și Autoritatea Națională Palestiniană și armata egipteană. Acest status quo pare puțin probabil să se schimbe pe termen scurt. Dar, deși Israelul este într-o poziție relativ stabilă, cunoaște regiunile înconjurătoare și, probabil, se va comporta în mod proactiv privind problemele de securitate națională.
Soluția proactivă a Israelului în a asigurara securitatea apei este de a dezvolta resurse interne suplimentare. Deși acest lucru va necesita mai multă energie importată pe termen scurt, dezvoltarea continuă a resurselor energetice interne ar putea acționa ca un contra – echilibru, chiar dacă resursele de apă devin și mai mari consumatoare de energie.