În ultimele zile, mass media din România despică firul în patru şi întoarce pe toate feţele o decizie a procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), care au dispus începerea urmăririi penale faţă de un număr de 40 de persoane din Romgaz, Ministerul Economiei, ANRE şi Interagro, “pentru săvârşirea infracţiunilor de complot şi subminarea economiei naţionale”, conform unui comunicat al DIICOT. Lăsând la o parte că noul Cod Penal, ce va intra în vigoare la 1 ianuarie 2013, nu mai prevede infracţiunile de complot şi subminarea economiei naţionale (ceea ce înseamnă că “lotul 40” va trebui anchetat, judecat şi condamnat în maxim 12 luni – absolut imposibil în România), faptele de care sunt acuzate aceste persoane, conform comunicatului DIICOT, sunt cel puţin bizare! În plus, deşi sunt acuzaţi patru secretari de stat (din perioada 2005 – 2010), niciun ministru nu apare pe lista procurorilor. Este posibil ca, “tura a doua” de “sabotori” să fie alcătuită din Ioan Codruţ Şereş, Varujan Vosganian şi Adriean Videanu (cei trei miniştrii care au condus Ministerul Economiei în perioada 2005 – 2010). Cum autorităţile de rglementare se află în coordonarea primului ministru, nu este exclus ca, pe lista acuzaţilor, să apară şi premierii Călin Popescu Tăriceanu şi Emil Boc, cei care au condus guvernle înntre 2005 şi 2010. Aşa că-l aşteptăm pe Ali Baba, pentru că, cu cei “40 de hoţi” ne-am lămurit! De remarcat, DIICOT nu pomeneşte nimic despre acţiunile sau non-acţiunile marilor concerne intrenaţionale prezente pe piaţa gazelor din România. Pe de altă parte, este posibil să asistăm la „o nouă ofensivă” Norsk Hydro de preluare a combinatelor de îngrăşăminte din România sau la un război între diferite grupuri din serviciile străine române!
Printre cei anchetaţi de DIICOT se regăsesc Dan Victor Alesandru (secretar de stat în timpul lui Codruţ Şereş), Darius Meşca şi Viorel Palaşcă (secretari de stat în timpul lui Varujan Vosganian) şi Tudor Şerban (secretar de stat în timpul lui Adriean Videanu). Alături de aceştia mai sunt cercetate alte 34 de persoane din Ministerul Economiei, ANRE, Romgaz, dar şi Ioan Niculae şi Marin Mirea de la Interagro.
Prejudiciu de la stat, prejudiciu de la privaţi
“În sarcina învinuiţilor se reţine că au desfăşurat activităţi infracţionale, care au produs un prejudiciu de 126.000.000 USD patrimoniului SNGN ROMGAZ SA şi bugetului consolidat al statului şi au avut drept consecinţă punerea în pericol a sistemul energetic naţional”, se arată în comunicatul DIICOT.
Având în vedere perioada “luată la puricat” de către procurori (2005 – 2010), înseamnă că, anual, patrimoniul Romgaz a fost prejudiciat cu câte 21 milioane de dolari.
DIICOT nu face, însă, nicio menţiune asupra prejudiciului cauzat patrimoniului Romgaz de donaţia făcută de AGA companiei în anul 2010. Reamintim, pe 30 noiembrie, AGA Romgaz a decis să acorde o donaţie de 400 milioane lei către bugetul de stat, iar Consiliul de Administraţie a dus la îndeplinire hotărârea. Adică, “dintr-un foc”, AGA a prejudiciat patrimoniul Romgaz cu circa 122 milioane de dolari! Dacă, la 21 milioane dolari anual, DIICOT vede “subminarea economiei naţionale”, la 122 milioane dolari odată, DIICOT ar trebui să ceară direct “decapitarea”! La propriu!
Aplicarea legii în România nu trebuie să se facă discriminând privaţii faţă de stat! Departe de noi intenţia de “a lua partea” cuiva! Important este ca legea să se aplice, dar să se aplice corect şi tuturora!
Gaze interne, gaze de import
Comunicatul DIICOT face referire la faptul că Interagro (mai exact, combinatele chimice ce aparţin de grupul Interagro) au beneficiat de gaze din producţia internă şi la preţuri diminuate faţă de cele practicate de Romgaz.
Într-adevăr, gazele din producţia internă sunt mult mai ieftine decât cele din import. Preţul recomandat de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), neschimbat din februarie 2008, este de 495 lei/1000 metri cubi de gaz (circa 145 dolari/1000 mc, la cursul din prezent anunţat de BNR, de 3,3958 lei/dolar). De-a lungul timpului, preţul în dolari al gazelor din producţia internă a variat între circa 175 şi 140 dolari/1000 mc, în funcţie de cursul leu/dolar.
Pe de altă parte, România produce aproximativ 70% – 80% din necesarul de gaze naturale (circa 11 – 12 miliarde metri cubi), în principal prin Romgaz (companie deţinută de stat prin Ministerul Economiei) şi Petrom (deţinută de austriecii de la OMV). Consumul intern de gaze este completat de importat, singura sursă fiind concernul rus Gazprom, prin intermediarii WIEE (companie înregistrată în Elveţia, joint venture între Gazprom şi Wintershall – o companie 100% a concernului german BASF) şi IMEX (companie înregistrată în Cipru, alt joint venture al Gazprom cu Conef, companie românească, dar deţinută de magnatul rus Vitali Matsitski, care deţine şi Alro Slatina; de remarcat, administratorul Conef este fostul secretar de stat Dan Victor Alesandru). Gazele din import au fost întotdeauna mult mai scumpe decât cele din producţia internă. În prezent, de exemplu, costă peste 500 dolari/1000 mc.
Discounturile comerciale sabotează companiile
“Activitatea infracţională (n.r. – a celor “40 de hoţi”) a vizat modalitatea de contractare de către societatea comercială (n.r. – Interagro, a omului de afaceri Ioan Niculae) a unor cantităţi considerabile de gaze naturale, la preţuri mult diminuate faţă de cele practicate de SNGN ROMGAZ SA, obţinerea de gaze naturale doar din producţia internă, cu eludarea reglementărilor legale în materie, precum şi menţinerea facilităţilor acordate societăţii, în condiţiile în care înregistra datorii semnificative la plata gazelor furnizate. Se mai reţine că activitatea infracţională a generat imposibilitatea repartizării de către SNGN ROMGAZ SA a rezervelor necesare pentru realizarea programului naţional de înmagazinare şi creşterea importului de gaze naturale, cu consecinţa punerii în pericol a Sistemul Energetic Naţional, ca ramură strategică a economiei naţionale şi subminării economiei naţionale”, se mai arată în comunicatul DIICOT.
Este adevărat că, de-a lungul timpului, unii consumatori au fost privilegiaţi faţă de alţii, în special combinatele chimice şi termocentralele pe gaze, care dau apă caldă şi căldură populaţiei (precum cele din Bucureşti şi Constanţa); mai tot timpul au primit fie numai gaze din producţia internă, fie discounturi generoase la preţul acestora.
Comunicatul DIICOT arată că Interagro a primit “cantităţi considerabile de gaze naturale, la preţuri mult diminuate faţă de cele practicate de SNGN ROMGAZ SA”.
Preţurile diminute se numesc, economic, “discounturi comerciale”. Dacă toţi cei care oferă discounturi comerciale ar fi cercetaţi de DIICOT, n-ar mai exista reduceri în magazine, iar puşcăriile ar geme de managerii de la hipermarket-uri, magazine de îmbrăcăminte, încălţăminte etc!
Reduceri şi de la Romgaz, şi de la Transgaz
Autorităţile au încercat “să împace şi capra, şi varza”: din luna aprilie până în septembrie a fiecărui an, cantitatea de gaze utilizată în România scade vertiginos (în primul rând, nu mai consumă termocentralele pentru a da căldură populaţiei). În aceste condiţii, sistemul de transport al gazelor naturale este permanent în pericol să intre în colaps, pentru că “nu sunt gaze pe conducte”. Guvernanţii au căutat, aşadar, soluţii care să compenseze această scădere a cererii.
Pe de altă parte, în lunile de iarnă, consumul creşte vertiginos, iar cantitatea de gaze necesară nu poate fi livrată decât din trei surse: producţia internă, înmagazinare şi import. Producţia internă este limitată de numărul sondelor existente, din înmagazinări nu se poate extrage decât o anumită cantitate, limitată tot de capacităţile tehnologice, iar gazele de import costă foarte mult, mult mai mult decât cele din producţia internă. În plus, vara, când consumurile în toată lumea scad, preţul gazelor este mai mic decât iarna, când consumurile cresc peste tot. Mai mult, iarna pot interveni diferite blocaje în aprovizionarea cu gaze din import, aşa cum s-a întâmplat în anii 2006 şi 2009, când, din cauza unor divergenţe cu Ucraina sau când temperaturile în Siberia (de unde se extrag gazele ruseşti) au fost extrem de mici (sub – 30 grade) Rusia a sistat livrările la export.
Astfel, autorităţile au aprobat diferite acte normative pentru a asigura atât gazele necesare populaţiei în perioada de iarnă, cât şi pentru a asigura securitatea sistemului de transport al gazelor în perioada de vară. Unele acte normative s-au referit la “consumatori întreruptibili”. Adică acei mari consumatori care, în condiţii de diminuare a livrărilor şi de creştere a cererii, sunt de acord să li se întrerupă furnizarea de gaze naturale, care este direcţionată spre populaţie. În plus, întreruptibilii trebuie să producă exact în perioada în care nu se prea consumă gaze şi poate fi pus în pericol sistemul naţional de transport al gazelor (aprilie – septembrie).
Evident că orice companie normală, care renunţă la propria producţie (deci şi propriul profit) fără să ceară daune, are nişte pretenţii. Astfel, pentru combinatele de îngrăşăminte chimice şi termocentralele pe gaze care au optat pentru statutul de “întreruptibili“ s-a hotărât, într-o primă etapă, să primească gaze în structura de intern/import în aceleaşi proporţii ca oricare alt consumator, dar, la preţul gazelor din producţia internă, primeau un discount comercial de 40 dolari/1000 mc (care apoi s-a diminuat la 30 dolari/1000 mc). Într-o altă etapă, s-a hotărât ca aceşti consumatori să nu mai participe la coşul intern/import şi să primească numai gaze din prducţia autohtonă. De remarcat, de aceste prevederi legislative au beneficiat combinatele lui Ioan Niculae, Azomureş, termocentralele din Capitală, dar şi combinatul Doljchim (deţinut de Petrom), pe vremea când încă mai producea.
În plus, întreruptibili primeau şi un tarif preferenţial la transportul gazelor, acordat de compania de transport Transgaz.
De remarcat, deşi, conform logicii DIICOT, s-a prejudiciat şi bugetul Transgaz (pentru că, la fel ca la cumpărarea gazelor cu discount de la Romgaz, prin diminuarea tarifului de transport pentru întreruptibili se diminua şi profitul transportatorului de gaze), procurorii nu menţionat nimic despre această situaţie!
Datornici la Romgaz
În afară de Doljchim (care n-avea cum să aibe datorii la Petrom!), toate celelalte companii aveau plăţi restante la celălalt mare producător intern de gaze, Romgaz. Conform rapoartelor Romgaz, în 2009, producătorul de gaze a semnat 10 convenţii de reeşalonare a creanţelor, cea a Interagro fiind cea mai mare, de 612 milioane de lei. În 2010, datoriile Interagro la Romgaz scăzuseră la 526 milioane de lei. Azomureş avea datorii de 61 de milioane de lei, pentru ca la finele anului 2010 să ajungă la 49 de milioane de lei. Elcen avea datorii de 531 de milioane de lei către Romgaz, au fost reeşalonate, dar, la sfârşitul lui 2010 acestea au crescut la 548 de milioane de lei. „Volumul creanţelor restante (n.r. – după 9 luni din 2010) este mai mare cu 21,8%, datorită conjuncturii economice actuale, unii clienţi confruntându-se cu dificultăţi financiare şi reducerea lichidităţilor, în special CET-urile”, se arăta într-o informare de presă a Romgaz.
Astfel, comunicatul DIICOT, care precizează că s-au menţinut facilităţile acordate Interagro, ”în condiţiile în care înregistra datorii semnificative la plata gazelor furnizate” este perfect corect, dar incomplet: toţi ”întreruptibilii” aveau datorii la Romgaz!
Acuzaţii abracadabrante
Poate cea mai interesantă formulare din comunicatul DIICOT este cea referitoare la faptul că Interagro a obţinut gaze naturale doar din producţia internă ”cu eludarea reglementărilor legale în materie”. Ceea ce este o acuzaţie absolut ”abracadabrantă”!
Începând cu Ordinul Comun 102136/530/97/2006 al Ministerului Economiei, ANRE şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) se introduc noţiunea şi facilităţile pentru “înreruptibili”. De remarcat, ordinul a fost emis în 25 mai 2006, când ministru al Economiei era Codruţ Şereş, iar Dan Victor Alesandru părăsise ministerul (încă din august 2005).
Au urmat şi alte acte normative, precum Legea 346/2007 privind masuri pentru asigurarea siguranţei în aprovizionarea cu gaze naturale, HG 636/2008 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei de coordonare a măsurilor pentru asigurarea siguranţei în aprovizionarea cu gaze naturale etc şi care au culminat cu OUG 54/2009 din 12 iunie 2009 privind stabilirea unor măsuri temporare în domeniul gazelor naturale, aprobată şi prelungită cu un an (până la 31 octombrie 2010) prin Legea 332/2009, prin care consumatorii care au optat pentru statutul de întreruptibili au primit doar gaze din producţia internă.
Interesantă este Nota de fundamentare a Ordonanţei de Urgenţă. Conform acesteia, “în acest context (n.r. – de criză economică), şi vânzările de gaze naturale din producţia internă s-au prăbuşit, consumul intern scăzând drastic, comparativ cu anul precedent (n.r. – 2008), în contextul în care producătorii de îngrăşăminte, dar şi industria producătoare de energie electrică şi termică (ELCEN Bucureşti, Termoelectrica) nu reuşesc să-şi achite consumurile lunare, înregistrându-se datorii uriaşe la furnizorii şi producătorii de gaze naturale”. Guvernanţii notează că impactul macroeconomic al acestui act normativ “va fi unul pozitiv, prin menţinerea în funcţiune a capacităţilor de producţie de îngrăşăminte chimice şi energie electrică, corelat cu menţinerea capacităţilor de producţie gaze naturale, situaţii care permit în continuare obţinerea de venituri semnificative la bugetul de stat. Se evită, în acest mod, în primul rând, dependenţa agriculturii româneşti de importurile de îngrăşăminte, precum şi apariţia unor disfuncţionalităţi în sistemul de furnizare a energiei electrice şi termice, respectiv se evită influenţa negativă directă asupra balanţei de plăţi externe şi asupra altor ramuri industriale, care utilizează produsele obţinute in combinatele de îngrăşăminte chimice”.
Adică, din punct de vedere macroeconomic, dar şi al veniturilor la buget, aplicarea OUG 54/2009 era, conform Guvernului, benefică. Conform procurorilor, era fix pe dos: DIICOT acuză că aplicarea statutului de întreruptibil şi discounturile la preţul gazelor au produs un prejudiciu de 126.000.000 USD patrimoniului SNGN ROMGAZ SA şi bugetului consolidat al statului!
În ceea ce priveşte impactul social, în Nota de Fundamentare autorităţile arată că ”apreciem în mod pozitiv o astfel de măsură, capabilă să permită evitarea disponibilizării unui număr de circa 9000 de salariaţi, corelat cu scăderea activităţilor conexe (transporturi feroviare, fluviale, maritime de peste 3,5 milioane tone mărfuri/an). De asemenea, măsura permite furnizarea agentului termic şi a apei calde menajere către principalii consumatori din portofoliul ELCEN şi Termoelectrica Bucureşti (circa 2 milioane locuitori) în condiţii optime şi fără întrerupere”.
Astfel, există diferite acte normative, de la ordine comune ale Ministerului Economiei, ANRE şi ANRM; până la ordonanţe de urgenţă şi legi, iar procurorii acuză că Interagro a obţinut gaze naturale doar din producţia internă ”cu eludarea reglementărilor legale în materie”. Nu se ştie care este opinia DIICOT în legătură cu ceilalţi consumatori care au beneficiat fix de aceleaşi condiţii: Azomureş, Doljchim, CET Palas Constanţa, CET Grozăveşti, CET Sud Bucureşti, CET Vest Bucureşti, CET Borzeşti, CET Chişcani, CET Doiceşti, Electrocentrale Galaţi etc.
E.ON şi Gaz de France – cei mai mari păgubiţi
Într-adevăr, legislaţia privind facilităţile acordate companiilor care au optat pentru statutul de întreruptibili a avut şi ”perdanţi”: OMV – Petrom, Gaz de France (GDF) – Suez (fosta Distrigaz Sud) şi E.ON (fosta Distrigaz Nord).
În privinţa OMV Petrom, după ce a închis combinatul Doljchim şi rafinăria Arpechim, s-a trezit cu o cantitate de gaze pe care n-o mai putea valorifica la preţuri convenabile; dacă vindea pe piaţa internă, trebuia să vândă la preţul recomandat (495 lei/1000 mc). Aşa că, pentru OMV Petrom, cea mai bună variantă ar fi fost ca toate combinatele chimice să se închidă, iar gazul astfel disponibilizat să poată fi exportat, la preţuri mult mai mari decât cele de pe piaţa internă. Sigur, o altă soluţie, o reprezintă liberalizarea pieţei gazelor, adică eliminarea preţului recomandat de ANRE, ceea ce înseamnă vânzarea gazelor pe piaţa internă la preţuri mult mai mari decât cele din prezent.
În ceea ce priveşte celelalte două companii, situaţia este alta. În principiu, coşul de gaze naturale ar fi trebuit să fie pentru toţi consumatorii la fel: circa 20% – 30% import şi 70% – 80% intern. Cum întreruptibilii nu consumau decât gaze din producţia internă, restul consumatorilor trebuiau să suporte un coş cu mai multe gaze scumpe, de import. Toţi întreruptibilii (mai puţin Doljchim, care era aprovizionat de Petrom) consumă circa 3,5 – 4 miliarde mc de gaze anual. Din această cantitate, 20% (adică 7 – 800 milioane metri cubi) ar fi trebuit să fie din import. Astfel, pentru că întreruptibilii erau scutiţi, toţi ceilalţi consumatorii trebuiau să fie aprovizionaţi cu această cantitate de importuri în plus faţă de cea normală.
Majoritatea celorlalţi consumatori (industriali şi casnici) sunt aprovizionaţi de cei doi mari furnizori, E.On şi GDF Suez. N-ar fi fost nicio problemă pentru cele două mari concerne, german şi francez, să mai cumpere, fiecare, câteva sute de milioane de metri cubi de gaze ruseşti. Cu o condiţie: costurile să le fie recunoscute în preţul final al gazelor plătit de consumatori. ANRE n-a aprobat nicio majorare de preţ, deşi legislaţia în vigoare şi contractele de privatizare ale Distrigaz Nord (cu E.On) şi Distrigaz Sud (cu GDF Suez) obligau autoritatea să recunoască în preţul final costurile cu achiziţia gazelor din import. Practic, cele două companii au cumpărat mai multe gaze ruseşti, la preţuri de 3 – 4 şi 500 dolari/1000 mc, dar ANRE le-a recunoscut în costuri sume mult mai mici. Reamintim, ANRE s-a aflat fie sub coordonarea Secretariatului General al Guvernului, fie sub directa coordonare a primului ministru. Anii 2008 şi 2009 au fost ani electorali, iar 2010 an de scădere economică, aşa că niciun om politic n-a vrut să audă de o majorare a preţului gazelor pentru populaţie!
E.On şi GDF Suez n-au mai importat
Astfel, cele două companii au în registrat pierderi serioase pe segmentul de afacere privind preţul reglementat de ANRE.
Totuşi, cele două companii au găsit soluţii: n-au mai înmagazinat gaze pentru trecerea iernii, pentru că ar fi trebuit să le importe. Conform fostului purtător de cuvânt al E.On, Franciska Zsigmond, compania a înmagazinat, în 2007, 950 milioane mc de gaz, după ce în 2006 înmagazinase 770 milioane mc.
Conform Planului de acţiuni pentru situaţii de urgenţă, fiecare furnizor trebuie să înmagazineze o anumită cantitate de gaze, stabilită de ANRE, pentru perioada de iarnă, care, în România, începe la 1 octombrie şi se termină la 31 martie anul următor. Astfel, la 31 august 2008, când încă nu se declaşase criza, iar economia “duduia”, Distrigaz Sud (viitoarea GDF Suez) trebuia să aibe un stoc minim pentru întreaga perioadă de iarnă de 400 milioane mc de gaze şi avea aproape dublu – 786,7 milioane mc. E.On trebuia să aibe 378,1 milioane mc şi avea de peste două ori mai mult: 781,9 milioane mc, în timp ce Wiee România (subsidiara WIEE Elveţia, principalul importator de gaze ruseşti din ţară) trebuia să aibe 128,8 milioane mc şi avea cu 330% mai mult: 425,9 milioane mc.
La 31 iulie 2009, când deja România era în criză economică, dar şi în an electoral, Distrigaz Sud trebuia să aibe înmagazinată o cantitate de 7.338.659,504 MWh de gaze pentru toată perioada de iarnă şi avea aproape jumătate – 4.083.696,404 MWh, E.On trebuia să aibe 6.592.879,987 MWh şi avea puţin peste jumătate – 3.831.299,274 MWh, iar Wiee – 594.579,868 MWh şi avea 675.428,259 MWh. Reamintim, pe 12 iunie 2009 a apărut OUG 54 care cuprindea facilităţile pentru întreruptibili.
În fine, cea mai drastică situaţie s-a întâmplat pentru pregătirea iernii 2010 – 2011. Reamintim, ANRE n-a modificat deloc preţul final al gazelor, astfel că marii furnizori deja aveau pierderi pentru că achiziţionau gazele de import la un preţ şi-l revindeau populaţiei la preţuri de circa 2 ori mai mici. Conform Planului de acţiuni pentru situaţii de urgenţă, la 30 septembrie 2010, GDF SUEZ trebuia să aibe înmagazinate gaze de 6.321.044,101 MWh şi avea 5.820.113,941 MWh, iar E.On trebuia să aibe 5.880.235,750 MWh şi nu avea nici jumătate – 2.555.919,364 MWh. Pe de altă parte, WIEE România trebuia să aibe 87.500 MWh şi avea de 36 de ori mai multe gaze – 3.151.092,828 MWh.
Altfel spus, “dacă vrei cu adevărat, poţi”! Cine a vrut să cumpere gaze din import vara (când preţurile sunt mai mici) a făcut-o. Cert este că, pentru că n-au avut gaze înmagazinate, E.ON şi GDF Suez au trebuit să importe gaze pentru a-şi onora contractele exact în lunile cele mai friguroase şi cu cele mai mari consumuri, când este şi preţul cel mai mare. De altfel, conform Institutului Naţional de Statistică, în ianuarie şi februarie 2011 importul de gaze a crescut cu 74,7% faţă de primele două luni din 2010! Şi asta pentru că E.On şi GDF Suez n-au înmagazinat gaze, deşi legislaţia în vigoare asta cerea.
Motivaţia apare şi în comunicatul DIICOT: “Se mai reţine că activitatea infracţională a generat imposibilitatea repartizării de către SNGN ROMGAZ SA a rezervelor necesare pentru realizarea programului naţional de înmagazinare şi creşterea importului de gaze naturale, cu consecinţa punerii în pericol a Sistemul Energetic Naţional, ca ramură strategică a economiei naţionale şi subminării economiei naţionale”.
Altfel spus, pentru că întreruptibilii (dintre care procurorii nu reţin decât combinatele Interagro) au luat numai gaze din producţia internă a Romgaz, E.On şi GDF Suez n-au mai avut cum cumpăra gaze de la Romgaz, pe care să le înmagazineze pentru perioada de iarnă, şi nu şi-au putut face stocurile necesare, punând în pericol siguranţa sistemului naţional de transport al gazelor. Cum pentru iarna 2008 – 2009 (când existau facilităţi, discounturi generoase pentru întreruptibili) cele două concerne înmagazinaseră gaze dublu faţă de cât le cerea legislaţia în vigoare, iar pentru iarnile 2009 – 2010 şi 2010 – 2011 (când nu mai era în vigoare legislaţia pentru întreruptibili) n-au mai stocat nici jumătate, apare întrebarea simplă: da’ de ce?
Oamenii politici, singurii vinovaţi
Este clar că nicio companie nu este “instituţie de binefacere” şi “nu vine cu bani de-acasă” ca să subvenţioneze cetăţenii unei ţări! În special, ai unei alte ţări decât cea de origine. Când reprezentanţii E.On şi GDF Suez au văzut că nu le sunt recunoscute în preţul final costurile cu achiziţia gazelor din import, au cerut numai gaze din producţia internă şi n-au mai vrut să importe. Dar gazele Romgaz erau deja antamate pentru întreruptibili. Petrom n-a vrut să audă de majorarea cantităţii de gaze din producţia internă pentru E.On şi GDF Suez. Mai mult, pentru a-şi maximiza profiturile, şi-a construit o centrală pe gaze, care consumă aproximativ un miliard de metri cubi anual. Reamintim, importul suplimentar cauzat de facilităţile pentru întreruptibili ar fi trebuit să fie de circa 0,7 – 0,8 miliarde mc anual.
Astfel, pentru că importau gaze la un preţ şi nu le puteau vinde pe piaţa românească decât la circa jumătate de preţ, cele două concerne au refuzat, practic, să mai importe. Trebuie remarcat că, totuşi, ANRE a căutat să reducă pierderile E.On şi GDF Suez. De exemplu, în preţul pe care-l plătesc românii acasă, coşul de gaze este de circa 20 – 25% import. Au fost luni de zile (adevărat, în lunile de vară, când se consumă mai puţin) în care importul a fost şi de 6 – 7% sau deloc, iar preţul plătit de români a fost tot ca şi cum s-ar fi importat 20%!
În concluzie, pentru că doar întreruptibilii au beneficiat numai de gaze din producţia internă, E.On şi GDF Suez n-au mai importat şi, practic, s-a pus în pericol sistemul naţional de transport al gazelor! Totuşi, dacă li s-ar fi recunoscut costurile, nu s-ar fi ajuns la o astfel de situaţie. Costurile trebuiau să le fie recunoscute de către ANRE. Dar, ANRE, aflat sub o puternică influenţă politică şi în coordonarea premierului (iar, în perioada 2005 – 2010 guvernele au fost conduse de către Călin Popescu Tăriceanu şi Emil Boc) n-a acceptat majorarea preţului plătit de populaţie. Astfel, singurii vinovaţi pentru situaţia creată sunt oamenii politici, care n-au vrut să crească preţul gazelor în ani electorali şi de criză economică!
Totuşi, orice Guvern normal la cap caută soluţii pentru creşterea numărului locurilor de muncă sau măcar păstrarea celor existente, creşterea încasărilor la buget, menţinerea preţurilor etc, în fine, creşterea nivelului de trai al propriilor cetăţeni! Astfel, autorităţile au căutat soluţii (aşa cum se arată şi în Nota de fundamentare a OUG 54/2009) tocmai în acest sens!
În aceste condiţii, “Ali Baba” nu poate fi decât fie Călin Popescu Tăriceanu, fie Emil Boc, cei doi premieri care au girat actele normative referitoare la facilităţile pentru întreruptibili!
Se pregăteşte Norsk Hydro
Poate cea mai mare companie de îngrăşăminte din lume este Norsk Hydro. Înfiinţată în anul 1905, firma a exploatat bogatele resurse hidroenergetice ale Norvegiei pentru a produce primul produs valoros al companiei: îngrăşământul mineral, ceea ce a atras atenţia întregii lumi, deoarece permitea agricultorilor să-şi îmbogăţească recoltele (n.r. – conform site-ului www.yara.ro). Câteva decenii mai târziu, după extinderea societăţii Norsk Hydro într-o vastă diversitate de activităţii, de la îngrăşăminte la produse petroliere şi metale, divizia care se ocupa în mare parte de produsele şi co-produsele agricole s-a desprins, constituindu-se ca entitate cu personalitate juridică independentă: societatea Yara International ASA.
“În calitate de furnizor principal de îngrăşăminte minerale la nivel global, Yara contribuie la obţinerea alimentelor şi a energiei regenerabile pentru întreaga populaţie mondială aflată într-o dezvoltare continuă. (…) Societatea noastră, cu sediul la Oslo, are peste 8.000 de angajaţi şi înregistrează venituri anuale de aproximativ 90 miliarde coroane norvegiene (n.r. – circa 37 miliarde euro) din activităţi desfăşurate în peste 50 de ţări”. “Activitatea principală a societăţii Yara, şi anume producţia de îngrăşăminte, este strâns legată de productivitatea agricolă şi producţia alimentelor”, se mai arată pe site-ul www.yara.ro.
De menţionat, în anii ’90, industria de îngrăşăminte din ţară era, practic, controlată de, se pare, membrii ai familiei Ceauşescu (Marius Ţârlea – ginerele lui Ion Ceauşescu, Dumitru Bădilă – cumnatul lui Ţârlea, originar şi el din Scorniceşti, George Teleman – se pare, alt nepot al lui Nicolae Ceauşescu etc). Toţi aceştia au făcut parte, într-un fel sau altul, din încrengătura cunoscută sub numele de „Eurocolumna”, un grup de firme (care controla combinatele chimice Amonil Slobozia, Turni Măgurele etc) cu ramificaţii până în Elveţia, constituit în jurul fostei bănci Columna, , despre care se zvonea că se află în „directa coordonare” a SRI şi a directorului acestuia, Virgil Măgureanu. Reamintim, nici Ioan Niculae nu este „străin” de serviciile secrete: conform declaraţiilor sale, în timpul regimului ceauşist, timp de trei ani (până în 1980) a lucrat pentru Securitate. După aceea a lucrat la Comerţ Exterior, unde s-a ocupat tot de vânzarea de îngrăşăminte chimice pe pieţe externe şi unde era, se pare, coleg de birou cu Mariana Gheorghe, nimeni alta decât directorul executiv al Petrom.
Ei bine, surse din piaţă au declarat că, încă din acei ani ’90, Norsk Hydro (prin subsidiara Yara) a vrut „să pună mâna” pe industria de îngrăţăminte românească. Atunci n-a reuşit. Este posibil să asistăm la „o nouă ofensivă” Norsk Hydro sau la un război între diferite grupuri din serviciile străine române!